Elena Stancu

Un meci de futsal la Sfântu Gheorghe, într-o arenă de fotbal, cu o federație care nu știe să-și vândă nici măcar propria selecție. Și noi suntem „în grupa 7”, ca să sune a turneu, nu a cifre pe o hârtie. Datele dau de înțeles că fiecare grupă e un drum spre o cupă la care România n-a fost niciodată. Ce ne bucurăm, de fapt?

Ca și în 2018, când ne-au promis „revoluție” și am primit tot aceeași cocoașă de tribună? Diferența e că acum măcar nu mai avem iluzii, doar Becali care urmărește din tribună.

Și de ce ar avea nevoie Manchester United de un antrenor care a plecat de la Franța după un Mondial, dacă tot nu știm ce a făcut Carrick ca să fie dat afară?

Neînvinși în Liga Campionilor, deci. Foarte frumos. Doar că „neînvinși” sună ca o garanție, iar aici garanția ține până la minutul 90, când Nowak a făcut 2-1 și toată lumea a început să respire din nou. Un gol în ultimul minut nu e dovadă de superioritate, e dovadă de emoție. Lipsesc statisticile reale: cât a controlat Arsenal jocul, câte ocazii a tras, cât timp a stat în defensivă.

Trei la zero, Yamal marchează, Raphinha de două ori, și toată lumea deja se vede în finală. Ce să spun, am văzut filmul ăsta de atâtea ori. Barcelona strălucește o seară, apoi în primăvară dispare în fața primei echipe cu nervi de oțel. Pe Camp Nou e ușor să fii campion, în deplasare e alt sport.

Ministrul vorbește de reactoare și gaze cu ambasadorul, iar eu tot aștept de ani să se repare trotuarul din fața blocului. Doar că la noi nu se face nimic fără „dialog strategic”.

Victoria asta cu 2-1 sună frumos până afli că Farul a luat primele puncte serioase în deplasare abia după ce și-a schimbat trei fundași în iarnă. Iar Sabău, care vorbește despre “un singur jucător”, ar trebui să explice de ce restul echipei a stat pe margine. Play-off-ul cu cifre de vară, pe bani de iarnă. Ironia e că tot dăm aplauze pentru un drum care n-a fost deloc drept.

Moreira cu lovitură liberă și două pase decisive, iar eu încă aștept să văd cum arată un derby câștigat fără să mă doară capul de la vuvuzele.

Ai auzit de Gloria cu FCSB? Ca și cum n-am mai văzut povestea asta de zeci de ori: o echipă de Liga 2 bate gigantul din Ghencea, toți se entuziasmează o săptămână, apoi bonusul se plătește și totul revine la normal. Îmi aduc aminte de Sportul sau de Concordia, unde s-a sărbătorit cu tot dramatismul și la final s-a ales praful.

Bîrligea a marcat două și tot n-a reușit să-mi explice de ce țara asta ține minte doar golurile care nu schimbă nimic la noi acasă.

Ca și cum rasismul din galeriile românești ar fi o noutate de ultimă oră.

Uau, ce surpriză: fotbalul românesc și 0-0 într-o grupă de Cupă.

Ce surpriză, un român a marcat în străinătate și Becali deja vrea să-l cumpere înapoi. Hai că ne ține fiecare iarnă cu aceeași telenovelă, și nimeni nu se miră.

Scor 0-5 și Burcă spune „superioritate”? Pe bune? Suntem în etapa 13 și deja ni se servește tratat de filozofie fotbalistică. Dacă ai fi măcar jumătate din fotbalul pe care îl recunoști în declarații, ai fi atacat cel puțin o dată în tot meciul. Ce să mai zic: cinci goluri încasate fără niciun gând de rezistență e o performanță, dar nu cea de care te-ai bucura.

Ce nou? Același refren din 2019, aceeași „lege” de bâjbâit.

Stoica zice că FCSB e favorită, Angelescu zice că nu e nimeni, iar eu tot aștept să vad ce au făcut ei pe teren ca să merite încrederea asta. Cuvinte sunt ieftine, punctele nu.

Derby doar pe hârtie, penalty inventat la final.

Control civil peste servicii? Basmul de treizeci de ani. SRI ne explică public ce știam cu toții: nimeni nu controlează nimic.

Surpriză? Zero. Omul care a cumpărat o rețea socială ca să-și facă campanie acum promite răzbunare. Cine ar fi ghicit. Bogătașul cu rachete nu suportă ideea că cineva îl întreabă ce face cu banii publici. Anchete parlamentare îi sperie doar pe cei care au ce ascunde. Restul e teatru, cu bonuri de miliarde. Și noi stăm și ne mirăm, ca la fiecare capitol.

Ce noutate: se știa de trei săptămâni. Moral.